„Cârmaciul”

Stătea-ți și voi la cârmă
Când se zbătea oceanul;
Era o mare ceartă, in noapte, între valuri.

 

S-a hotărât și ploaia și vântul ca să lupte,
Lovind corăbioara făcându-i teama, munte.

 

Așa lipiți de cârmă, așa luptau voinicii,
De nicăieri ,credința, le încleștase dinții.

 

Căci ei voiau să lupte, lumina s-o zarească,
Chiar de nu vedeau Zorii și dulcea dimineață.

 

Valuri răutăcioase și dornice de rele
Plesneau corăbioara :”De-am face-o bucățele!”

 

Cârmacii se rugau, cântau cântări de doruri,
Cântările lor zburau in cer ca niște stoluri.

 

Coboar-atunci Cârmaciul Suprem și ne-nfricat,
Căci auzise glasurile de jos de pe uscat.

 

Cu tunet și putere și-a asezat piciorul,
Chiar pe Corabia mică stingând încins cuptorul.

 

Împinsă-n-coaci și-n colo, catargul scârțâia:
“Pânzele îndreptați!!” Cârmaciul poruncea.

 

Tot ce era-n derivă Cârmaciul a-nedreptat,
Micile locuri sparte, tot El a reparat.

 

A mustrat valul rece, i-a poruncit sa tacă,
Ca unui câine obraznic i-a spus sa se retragă.

 

Tăcuți ca niște fluturi stăteau corăbierii,
Uimiți le luceau ochii ca licuricii serii.

 

Fără să mai întrebe sau să se lămurească ,
Cum prin acestă noapte, El le îngădui să treacă?

 

“Eu sunt aici acum și de când soarele-a apus,
Corabia e a Mea,  c-un scop aici v-am pus”.

 

Cu brațele deschise a spus tăcut “V-aștept!”
Și-a luat corabiei Ținându-i strâns in piept.

 

Curând din brațul-i cald ochii ei au deschis
Venise dimineața in marele abis.

 

Corăbierul Mare plecat-a sus din nou,
In inimi El lasa-ta un soare drept cadou.

 

Înțelegând ca Domnul mereu este cu ei,
Au continuat traseul, vaslind mai voinicei.

 

Corabia-ncercată, ii zbura ca pe zmei,
Corăbierii pus-au mâna pe cârma ei.

Andreea Avadanei

Pin It on Pinterest

Share This